Alegerea între managerii interni și specialiștii externi (practicieni în insolvență, consultanți financiari) depinde de faza în care se află soceitatea și de obiectivul urmărit.

Identificarea cu întârziere a problemelor financiare, necunoașterea sau chiar neacceptarea situației reale, determină factorii de decizie interni să apeleze târziu la restructurare, când s-a instalat deja criza financiară sau când afacerea se lovește de probleme majore.

De cele mai multe ori  în aceste situații managementul intern a pierdut deja controlul iar soluțiile ce pot fi găsite și implementate sunt puține sau chiar au dispărut. 

În aceste condiții șansele de redresare financiară pot să crească considerabil dacă se recurge la o abordare hibridă și se apelează la ajutorul unor specialiști externi calificați și cu experiență, care de regulă au abilități și cunoștințe din mai multe domenii (management, juridic, fiscal, contabil).

Cu toate că un specialist în restructurare nu este mai deștept ca managerul intern și nici nu are cunoștințele specifice respectivei afaceri, acesta are în schimb capacitatea de a discuta și negocia rapid cu creditorii, de a lua imediat măsuri utile și importante (în pofida situației de criză cu care se confruntă societatea).

Mai mult, provenind din exteriorul organizației și neavând obligații morale fată de acționari sau angajați, specialistul în redresare va avea constatări obiective cu privire la cauzele intrării în declin, la viabilitatea afacerii, la șansele reale de redresare și va propune și măsuri nepopulare (reduceri de personal, oprirea anumitor activități sau chiar lichidarea totală a afacerii).

Niciun consultant extern (indiferent cât de competent ar fi) nu va putea salva o afacere fără cerere pe piață sau fără resurse (umane sau tehnologice) adecvate. 

La fel de adevărat este și faptul că un consultant incompetent poate duce foarte repede la dezastru financiar chiar și o societate care dispune de salariați competenți, de utilaje și tehnologii moderne și cerere reală în piață.